Fizica cuantică și conștiința universului. A doua ediție extinsă. - Dubla fanta, superpoziția, entanglementul. Necesitatea observatorilor conștienți pentru existența lumii. #915351

Când vorbim despre fizica cuantică, mintea noastră evocă imediat imagini sugestive: particule evanescente, salturi misterioase, corelații incomprehensibile. Dar revoluția fascinantă care a început în secolul al XX-lea, inițiată de oameni de știință precum Niels Bohr, Werner Heisenberg și Erwin Schrödinger, nu s-a oprit la ecuații. Ea a subminat certitudinile noastre despre relația dintre materie și conștiință, dintre observator și universul observat.
Întrebarea care îi aprinde pe fizicieni și filosofi de zeci de ani este surprinzătoare: ar exista universul dacă nu ar exista observatori conștienți? Deja în 1931, Max Planck afirma: „Consider că conștiința este fundamentală. Tot ceea ce discutăm, tot ceea ce luăm în considerare, există doar datorită conștiinței”.
Această opinie a găsit un teren fertil în fenomenele cuantice ale secolului al XX-lea. Experimentul cu dubla fanta, realizat pentru prima dată de Thomas Young în 1801 și reinterpretat în termeni cuantici, arată cum o particulă își schimbă comportamentul atunci când este observată. Potrivit unor fizicieni, fără un observator conștient, realitatea rămâne într-o stare nedefinită și probabilistică.
Un alt concept cheie este entanglementul cuantic. Când două particule sunt entanglate, orice schimbare în una dintre ele provoacă instantaneu o schimbare în cealaltă, indiferent de distanță. Începând cu anii 1980, experimente precum cele realizate de Alain Aspect la Universitatea din Paris au confirmat că entanglementul este real. Mesajul pare clar: în centrul realității, totul este conectat. Chiar și conștiința pare să facă parte din această rețea universală.
David Bohm, fizician și student al lui Einstein, a propus în anii 1980 că universul este un super-hologramă, o structură interconectată în care fiecare parte conține informații despre întreg. Bohm a susținut că conștiința umană este legată de această structură universală. „În adâncul universului”, a scris Bohm, „există o ordine implicită, o unitate fundamentală care cuprinde materia, mintea și conștiința”.
Aceasta este o perspectivă care face ecou filosofiilor orientale antice. În budism și hinduism, ideea că sinele individual face parte dintr-o conștiință cosmică este predată de milenii. În anii 1950, la Zurich, filosoful Carl Jung a formulat conceptul de inconștient colectiv: o dimensiune în care gândurile, amintirile și arhetipurile circulă într-un fel de „spațiu al ideilor” platonic, situat dincolo de mintea individuală.
Astăzi, a spune că conștiința este pur și simplu un produs al creierului pare reductiv. Fizica cuantică i-a determinat pe gânditorii contemporani să reevalueze rădăcinile metafizice ale realității. Începând cu anii 1990, Roger Penrose a propus că conștiința umană este legată de efectele cuantice din microtubulii neuronilor.
Poate că, așa cum a sugerat marele fizician John Archibald Wheeler în anii 1980, universul este participativ. Simplul act de observare contribuie la modelarea realității. Întrebarea de la care pornește această a doua ediție este simplă și tulburătoare: suntem participanți la o conștiință universală?
Fie că este vorba de viziuni mistice în India sau de experimente în inima Occidentului, fizica cuantică continuă să sugereze că lumea nu există cu adevărat fără o conștiință capabilă să o observe. Și că, poate, mintea umană este doar o scânteie a marii conștiințe a universului.