Zen și fizică cuantică. - Corelații surprinzătoare între știință și filosofia orientală. #890356

Întâlnirea dintre filosofia Zen și fizica cuantică nu este doar o convergență curioasă între Est și Vest, între spiritualitate și știință. În schimb, este o oportunitate pentru un dialog profund între două viziuni asupra lumii care, deși s-au născut în contexte radical diferite, au ajuns să pună în discuție, fiecare în felul său, aceleași întrebări fundamentale despre realitate, percepție și conștiință.
Călugărul Zen se plimbă prin grădinile din Kyoto. Fizicianul rătăcește, neliniștit, în laboratoarele din Geneva. Ambii caută răspunsuri, ambii îmbrățișează misterul. Maestrul Eihei Dōgen, în secolul al XIII-lea, scrie în lucrarea sa "Shōbōgenzō" că "Calea este fundamental perfectă și penetrează întregul. Dar cine o recunoaște?" Câteva secole mai târziu, Niels Bohr, printre inițiatorii fizicii cuantice, afirma: "Cine nu este surprins de teoria cuantică, nu a înțeles-o cu adevărat". O urgență identică reiese din aceste două fraze: realitatea nu este niciodată ceea ce pare la prima vedere. Aparențele trădează, adevărul este ascuns sub vălul cutumei.
Filosofia Zen cultivă arta paradoxului. Kōan-urile sale descompun logica obișnuită și deschid porți spre tăcere. Fizica cuantică vorbește limbajul experimentelor care contrazic simțul comun. În 1927, în Solvay, Einstein îl provoacă pe Bohr: "Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul". Dar realitatea răspunde cu imprevizibilitatea particulelor, cu misterul observatorului care schimbă lumea observată. Laboratoarele devin temple, meditația seamănă cu o călătorie în invizibil.
Există un fir subțire care leagă, peste secole și culturi, mănăstirea Zen și laboratorul științific. Ambele celebrează incertitudinea. Ambele pun la îndoială dogma. Zen ne invită să renunțăm la cuvinte și să trăim prin experiență directă. Fizica cuantică demască rigiditatea categoriilor și arată că atomul, timpul, chiar și spațiul nu sunt absolute, ci par mutabile și relaționale.
Heisenberg, părintele principiului incertitudinii, a găsit consolare în lecturile orientale. Schrödinger a citit Upanishadele indiene și a meditat asupra conceptului de unitate. Fizicianul Fritjof Capra, călătorind în anii 1970 între India și America, a scris "Tao-ul fizicii" și vorbește despre un dans cosmic care cuprinde particule și meditatori, oameni de știință și călugări.
Astăzi, dialogul nu se limitează la cărți. Templele Zen din Occident găzduiesc oameni de știință în retragere. Laboratoarele de frontieră invită filosofi și meditatori. La Geneva, la CERN, întrebările despre originea universului se împletesc cu dileme care amintesc de meditația Zen: cine observă, cine este observat?
Aceasta este povestea unui dialog tăcut, dar puternic. Este povestea unor bărbați și femei care au îndrăznit să gândească invizibilul, să pună la îndoială absolutul și să primească incertitudinea. Filosofia Zen și fizica cuantică, fiecare în felul său, sunt două chei care deschid aceeași ușă. În spatele acestui prag, vidul nu este absență, ci potențial infinit. Realitatea nu este una, ci multiplă. Uimirea devine metodă, iar simplitatea se dezvăluie ca fiind cea mai dificilă dintre realizări.